Iniţiativa Sfântului Sinod de a desemna anul 2011 „Anul Familiei, Botezului şi al Tainei Sfintei Cununii” este un act binecuvântat. Societatea actuală are nevoie de valorizarea elementelor fundamentale care le fecundează viaţa, iar familia, Sfânta Taină a Cununiei, momentul sublim în care peste cei doi tineri se pogoară în chip nevăzut harul lui Dumnezeu.
Botezul este poarta prin care au păşit întru aceeaşi credinţă, întru acelaşi Dumnezeu. Cununia este actul de unitate profundă care creează liantul spiritual şi duhovnicesc între cei doi tineri, între familiile lor, între ei şi naşi, iar Botezul este, mai cu seamă, poarta prin care cei doi tineri vor vedea păşind rolul dragostei lor, dragoste multiplicată prin apariţia copiilor ca act de coparticipare la darul divin al creaţiei. În concluzie, anul 2011 a fost declarat anul uneia dintre cele mai profunde realităţi de care societatea contemporană are nevoie, familia, microcosmos al societăţii, fundament al acesteia, iar creştinismul oferă un model consacrat de secole al unei familii binecuvântate de Dumnezeu, în care dragostea soţilor, respectul şi încrederea reciprocă, naşterea de prunci, dau trăinicie, creează un mediu afectiv, dau stabilitatea întregului corp social, având ca model al unităţii legătura dintre Hristos Domnul şi Biserica Sa.
Revenind la întrebarea dumneavoastră privitoare la sintagma „Un domn, o credinţă, un botez” şi la semnificaţia acesteia, fără îndoială, din punct de vedere logic, atunci când vorbim despre botez, trebuie să fie cea dintâi. Trebuie lămurit un aspect esenţial al Sfintei Taine a Botezului – Unitatea. Botezul nu poate fi decât unul singur, el are caracter indelibil, cu efecte de neşters, nu poate fi repetat aşa cum precizează can. 47 apostolic şi can. 48 Cartagena, fiind „unul”, aşa cum îl defineşte can. 1 Cartagena.
Biserica noastră are reguli foarte clare privitoare la administrarea sfântului botez, precizate în canonul 7 al Sinodului II Ecumenic. Cel botezat mărturiseşte la botez direct sau prin intermediul naşilor, credinţa într-un sigur Dumnezeu, Unul în fiinţă, întreit în persoane, iar harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul întreitei afundări, în apa sfinţită, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, aşa cum dă mărturie canonul 50 apostolic şi canonul 8 al Sinodului II Ecumenic. Credinţa este, de asemenea, una singură şi izvorăşte din unicitatea mărturisirii şi unicitatea Domnului în numele căruia s-a oficiat sfânta taină a Botezului.
Botezul nu are caracter facultativ, ci obligatoriu, deoarece toţi oamenii sunt întinaţi de păcatul strămoşesc ( Rom. 5,12, ). Deci şi copiii sunt botezaţi pentru a li se şterge acest păcat. În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul a spus: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5)
Botezul nu se repetă pentru că, după cum este o singură naştere trupească, tot astfel este o singură naştere duhovnicească. Prin Botez se şterge păcatul strămoşesc. Acest păcat este unul singur. Dacă a fost şters o dată, nu mai este nevoie de un al doilea botez, căci altfel s-ar presupune că primul Botez n-a avut acest efect. De aceea Sf Ap Pavel spune că este “un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5)
Prin acesta înţelegem că prima îndatorire a creştinismului este unitatea. Îndatorirea de a păstra unitatea Duhului în legătura păcii şi pe care Hristos a întemeiat-o este motivată pe cât de strâns, pe atât de convingător, în Epistola către Efeseni care arată că suntem mădulare de acelaşi trup tainic al lui Hristos – Biserica – pe care o însufleţeşte acelaşi Duh Sfânt.
Aşa cum Hristos nu s-a împărţit ( I Cor 1,12), la fel şi creştinii trebuie să rămână una, căci “pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi în el” (Efeseni 8,6).
Pentru această unitate a creştinilor s-a rugat şi Hristos înainte de patima Sa, spunând: “Eu pentru aceştia mă rog. Părinte sfinte, păzeşte-i în numele Tău în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi ” (Ioan 17, 9 -11).
Numai aşa vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. (Efeseni 4, 13)
Dar credinţa înseamnă, mai întâi, adeziune, apartenenţă totală faţă de Cineva care trebuie ascultat şi urmat până la capăt şi în mod necondiţionat. A crede în Hristos ca Dumnezeu nu este suficient, căci Sf Ap Iacob spune: “Tu crezi că unul este Dumnezeu (Bine faci); dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iacob 2,19).
De aceea la botez, naşul răspunde în locul celui ce se botează “Cred lui ca unui Împărat şi Dumnezeu.”
Dacă persoana încreştinată păstrează haina botezului nepătată, poate zice ca şi Sf Ap. Pavel “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).
Cine a întemeiat Taina Sf Botez ?
Taina Sf Botez a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de Înălţarea la Cer prin cuvintele adresate Apostolilor. “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ( Matei 28, 19 ).
Condiţia obligatorie este ca Botezul să se facă în numele Sf Treimi. Mărturisirea aceasta se face încă de la începutul slujbei Botezului, când se dă binecuvântarea mare, ca la Sfânta Liturghie şi Cununie: “Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf Duh”, arătându-se prin aceasta că botezatul va intra în Împărăţia lui Dumnezeu – Biserica.
Puterea de a boteza a fost dată de Sf Apostoli prin punerea mâinilor (hirotonie) episcopilor şi preoţilor, dar Nichifor Mărturisitorul (+818), în canonul 45, spune: “Dacă nu este de faţă preot, se cuvine ca pe pruncii cei nebotezaţi să-i boteze orice s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat”. “Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar boteza după orânduirea Domnului, în Tatăl şi în fiul şi în Duhul Sfânt .. să se catericească” (Canonul 49 apostolic) “dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei scufundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), să se catericească ( Canonul 50 apostolic)”
Canonul 44 al Sf Nichifor reglementează situaţia săvârşitorului în cazul botezului de necesitate : “Dacă nu este de faţă preot, se cuvine ca şi pruncii cei nebotezaţi, să-I boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat”.
Când este bine să botezăm un copil, la câte zile de la naştere?
În Biserica noastră este generalizat botezul pruncilor nou-născuţi. Sfinţii Apostoli, în activitatea lor misionară, au botezat persoane adulte, dar şi comunităţi, familii întregi. Aşa a fost botezată casa lui Ştefana (I Cor. I, !6) sau casa Lidiei, precum dau mărturie Faptele Sf. Ap. cap. 16, 32 – 33.
Mărturiile Sfinţilor Părinţi atestă existenţa practicii botezului copiilor încă din perioada apostolică. Sfântul Irineu (202), Origen ( 250) , Fericitul Augustin (430), sau Dionisie Areopagitul, în secolul al IV-lea, vorbesc despre botezul copiilor ca despre o practică existentă dintotdeauna, făcând parte din opera de însuşire a mântuirii aduse de Hristos pentru toţi, iar Canonul 110 de la Cartagena anatematizează pe cei care neagă necesitatea botezului copiilor
Botezul este poarta de intrare în creştinism, este momentul în care pruncul devine membru al Bisericii, dobândeşte „cetăţenie bisericească”, devine subiect de drepturi şi obligaţii, fiind curăţat de păcatul strămoşesc.
Fără a exista o uniformitate liturgică a timpului când un copil trebuie botezat, din analiza mărturiilor scripturistice, canonice şi a celor oferite de Sfânta Tradiţie, botezul copiilor nu trebuie amânat o perioadă îndelungată după naştere. După generalizarea botezului copiilor, nu au mai fost rânduite zile speciale pentru botez, ci el putea fi săvârşit oricând, în orice zi şi la orice oră. Dacă pruncul nu era ameninţat de moarte, conform canonului 37 al Sf. Ioan Postitorul, botezul copiilor ar trebuie să aibă loc la 7 zile de la naştere pentru ca acesta să nu moară nebotezat.
Molitfelnicul are în vedere acest canon în povăţuirile sale, precizând timpul care trebuie închinat pruncul: „iar când se împlinesc 40 de zile, se aduce pruncul în biserică, fiind în faţă şi naşul cel ce l-a botezat “, ceea ce presupune că pruncul fusese deja botezat.
Lăsând la o parte botezul de necesitate sau de urgenţă, botezul copiilor este recomandat să se facă începând cu cea de a şaptea zi după naştere până în jurul împlinirii celor 40 de zile. Vechile pravile nu permiteau amânarea botezului după această perioadă. Singura situaţie care ar fi exceptat de la această regulă era aceea în care cele 40 de zile ar fi picat în unul dintre cele patru posturi, mai cu seamă în postul Paştelui, deoarece ospăţul nu putea fi făcut, însă, desigur, în cazul în care copilul se află în primejdie de moarte, botezul se poate oficia oricând.
O recomandare similară face şi Petru, hartofilaxul Patriarhiei Ecumenice, sfătuind ca Botezul să se facă la 40 de zile de la naştere.
Regula a rămas valabilă şi astăzi, dar, din păcate, nu se mai respectă. De aceea recomandarea ar fi aceea ca botezul să se facă în jurul celor 40 de zile de la naştere, dar să nu cadă în posturi. Respectându-se această rânduială, la botez ar putea participa şi mama copilului, căreia la 40 de zile i se citesc rugăciunile de curăţenie, înlăturându-se astfel ideea greşită că mama copilului nu poate participala botez. Astfel, mama şi pruncul vor fi curăţiţi împreună.
Desigur, în cazul în care nou-născutul nu se bucură de viabilitate fizică, botezul trebuie să aibă loc imediat după naştere, deoarece sfintele canoane îi pedepsesc aspru pe cei care lasă copiii să moară nebotezaţi;
Tot în Molitfelnic se menţionează: “ se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slăbit şi trage să moară nu trebuie să se aştepte până la a şasea sau a opta zi spre a-l boteza, ci îndată să-l boteze spre a nu muri nebotezat”. Sfântul Ioan Postitorul în canonul 37 prevede următoarele “Murind copilul nebotezat din cauza neglijenţei părinţilor săi, părinţii se exclud pe trei ani de la împărtăşanie, mâncând ei în aceşti ani mâncăruri uscate şi îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi, cu plângeri şi cu putere să se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de şapte zile şi moare nebotezat, părinţii se înlătură pe şapte ani din comuniune (împărtăşanie) şi se condamnă ca în aceşti ani să mănânce mâncăruri uscate şi să facă în fiecare zi 40 de metanii”.
De aici rezultă că, în caz de nevoie, pruncii trebuie să fie botezaţi din primele zile, după naştere, iar în cazul în care pruncul se bucură de sănătate fizică nu trebuie amânat Botezul pentru că este amânată unirea sa cu Hristos Domnul şi, în acelaşi timp, o făptură atât de firavă are nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a se întări. Oricum, din experienţa cotidiană se constată că mortalitatea infantilă a scăzut, dar acest pericol există şi botezul nu trebuie amânat în mod nejustificat, ţinând cont de un dicton al medicilor care spun că omul, după ce s-a născut, este destul de bătrân pentru a muri !
Motivaţiile de ordin social sau monden nu trebuie să primeze în faţa realităţilor spirituale. Bucuria naşterii unui prunc este divină, iar împărtăşirea acestei bucurii cu cei dragi este firească, tot aşa bucuria „naşterii din nou”, prin Botez, a pruncului este imensă, tocmai de aceea părinţii, bunicii, rudele trebuie să trăiască această bucurie cât mai repede. Părinţii şi naşii au datoria de a nu amâna botezul luni bune, până aproape de un an, aşa cum se întâmplă în anumite cazuri, ci să-i boteze cât mai timpuriu, pentru a-i introduce pe această poartă unică de intrare în creştinism, pentru a se bucura împreună de prezenţa unui nou creştin în mica lor comunitate familială. Pruncul aşteaptă, iar întârzierea nejustificată a botezului aduce un prejudiciu vieţii spirituale a copilului. Acesta, prin Botez, dar şi prin celelalte două Sfinte Taine ale iniţierii creştine, Mirungerea şi Sf. Euharistie, se uneşte în chip real cu Mântuitorul Hristos care s-a deşertat pe sine, făcându-se asemenea nouă, oamenilor, pentru a ne da şansa îndumnezeirii. Părinţii care amână botezul pruncilor sunt evazioniştii vieţii spirituale, îşi ţin propriul prunc, ca pe un străin, dincolo de poarta bucuriilor duhovniceşti în Domnul, poartă pe care ei au păşit –o. Nu se pot bucura de prezenţa unui creştin, asemenea lor, în familie şi dau dovadă de egoism. De aceea, botezul nu trebuie să fie întârziat, deoarece bucuria de a sărbători acest moment cu rudele şi prietenii este aceeaşi, însă darul spiritual al intrării unui nou suflet în creştinism trebuie oferit, cu generozitate, micuţilor, darul naşterii spirituale trebuie primit, cât mai aproape de naşterea fizică, împlinindu-se astfel dragostea părintească, împlinindu-se asemenea iubirii intratrinitare după modelul Sf. Treimi ca „ structură a supremei iubiri”, aşa cum o caracteriza Părintele Dumitru Stăniloae.
După ce criterii trebuie să se aleagă numele pruncului?
Între rugăciunile şi rânduielile legate de naşterea unui prunc este şi cea intitulată Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele. Conform rânduielii, această rugăciune se citeşte în a opta zi după naştere. Copilul are, însă, la această dată, deja un nume, deoarece înregistrarea copilului la Oficiul de stare civilă s-a făcut după naştere, iar responsabilitatea prevăzută de normele legale în vigoare o au părinţii.
În acest demers, orice părinte trebuie să – şi amintească faptul că pruncul este persoană şi se bucură de identitate proprie, iar numele unei persoane este parte a acestei identităţi sociale, dar şi spirituale. Tocmai din acest motiv, alegerea numelui trebuie să fie un act pe deplin responsabil. Alegerea numelui trebuie să fie precedată de consultarea familiei, a naşilor şi a preotului duhovnic, deoarece pruncul va purta acel nume întreaga viaţă, atât în faţa oamenilor, cât şi în faţa lui Dumnezeu. Desigur, în ultima vreme, ca urmare a dezvoltării capacităţii de investigare medicală, încă din primele luni se înlătură dilema dacă noul născut este fată sau băiat. In aceste condiţii, această consultare apare cu mult timp înaintea naşterii. Se întâmplă, însă, ca părinţii lor să opteze pentru nume care le vor crea chiar frustrări sociale mai târziu, prin alegerea unor diminutive, sau prin alegerea unor nume sub influenţa ultimelor producţii cinematografice. Aceste alegeri „interesante” pentru moment, vor fi total desuete, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat. Tocmai de aceea, părinţii trupeşti, împreună cu părinţii sufleteşti, naşii, trebuie să aleagă nume din bogăţia onomastică a calendarului creştin, nume româneşti, ori numele naşilor, dacă aceştia le poartă pe ale unor sfinţi. Părinţii au datoria morală de a da nume de sfinţi copiilor pentru a-i aşeza sub ocrotirea unui sfânt, pentru a simţi ocrotirea spirituală a sfântului protector. De asemenea, frumoasa tradiţie de a împrumuta numele unuia dintre naşi creează o apropiere între naş şi fin.
Aşadar, alegerea numelui copilului este foarte importantă şi trebuie să fie rezultatul înţelepciunii şi al consultării. Se întâmplă, uneori, ca în momentul în care familia ajunge la botez, una dintre rude să – le amintească părinţilor sau naşilor că ar trebui să i adauge şi un nume de sfânt, pe lângă cel, sau cele, alese sub influenţa mijloacelor de comunicare în masă. Adăugarea unui asemenea nume, fără a fi uzitat în viaţa reală, sau lipsa de identitate dintre numele din certificatul de naştere şi cel de la Botez, sunt anomalii care trebuie evitate. Copilului trebuie să i se dea un nume de sfânt, un nume din tradiţia noastră religioasă şi românească pentru a-i asigura o identitate socială şi spirituală firească.
În ultimii ani, a început să renască frumos tradiţia conform căreia copiii primesc la Botez numele sfântului din ziua în care s-au născut, ori un nume de sfânt mai însemnat din apropierea acestei zile, pe care să-l aibă ca model în viaţa lor duhovnicească.
Un alt aspect privitor la numele celui botezat face referire la numărul numelor. Este recomandabil ca pruncii să primească un singur nume la botez, aspect important şi din punct de vedere practic, mai cu seamă pentru faptul că, în realitate, nu este utilizat decât un singur nume.
Cine poate să fie naş de botez? Ce calităţi trebuie să îndeplinească?
Botezul lor se face prin credinţa altora, după modelul oferit de Mântuitorul care a săvârşit unele minuni asupra unor persoane pentru credinţa mărturisită de alţii. Când un slăbănog a fost adus pe pat de patru prieteni “Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Matei 15,22-28).
Biserica a rânduit chezăşia duhovnicească a părinţilor sufleteşti. Aceşti chezaşi se numesc naşi.
Fără naş, botezul nu poate avea loc, excepţie făcând botezul de necesitate. Naşii sunt amintiţi din perioada apostolică, naşul fiind persoană de încredere a Bisericii şi garantul celui ce se botează, devenind îndrumătorul lui spiritual. Despre naşi, Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte astfel în Învăţăturile sale baptismale: “Vreţi să vă spun un cuvânt asupra naşilor voştri, ca să ştie ce răsplată au dacă se ocupă mult de voi sau ce condamnare implică neglijenţa lor ? Luaţi aminte, iubiţilor, la cei care se pun garanţii pentru cineva care împrumută bani la responsabilitatea pe care şi-o asumă. Dacă cel împreună este bine intenţionat, reuşeşte răspundere pe garantul său; dacă însă invenţia lui este rea, garantul se află în pericol”. De aceea Înţelepciunea dă acest sfat: ” Dacă te pui garant, pregăteşte-te să şi plăteşti” (Sirah 8 -13). Astfel, deci, dacă persoanele care fac garanţii pentru alţii în materie de bani îşi iau responsabilitatea pentru întreaga sumă, cei ce garantează în chestiuni duhovniceşti şi într-un domeniu care implică virtutea, trebuie să fie mult mai atenţi. Ei trebuie să dovedească dragoste părintească, încurajând, sfătuind şi îndreptând pe cei care garantează. Să nu socotească deloc că ceea ce se petrecea cu ei este un lucru cu puţină importanţă, ci să-şi dea seama că ei au totul de câştigat dacă prin sfaturile lor aduc pe cei încredinţaţi lor, pe calea virtuţilor. Dimpotrivă, dacă finii lor devin neglijenţi, naşii înşişi vor suferi o grea pedeapsă. De aceea, în mod obişnuit, naşii sunt numiţi “ părinţi spirituali”, ca ei să înţeleagă prin aceasta câtă afecţiune datorează celor care garantează în domeniul instrucţiunii spirituale. Voi, naşilor, aflaţi de acum că un mare pericol stă atârnat deasupra capetelor voastre dacă nu veţi lua aminte la obligaţiile voastre »
Naşul este un mărturisitor al credinţei pentru prunc, iar pentru acest act al mărturiei devine părinte spiritual al acestuia. De aceea, pentru ca o persoană să fie naş, trebuie, în primul rând, să fie creştin-ortodox, să-şi dorească asumarea acestei responsabilităţi, să fie conştient că această calitate este una permanentă, nu doar conjuncturală. Naşii trebuie să cunoască învăţătura de credinţă, pentru a mărturisi în numele celui botezat şi a fi îndrumători sufleteşti ai acestora. Trebuie să fie persoane trecute de adolescenţă, cu maturitate şi gândire pentru actul pe care-l fac. De aceea nu este indicat ca naşii să fie copii. De asemenea, fără a constitui un impediment la validitatea tainei sfântului botez este, de preferat, ca naşul care primeşte pruncul scos din cristelniţă să fie de acelaşi sex cu pruncul, iar fiecare prunc să aibă un singur naş.
Care sunt îndatoririle creştineşti ale naşului de botez faţă de finul sau? Şi invers?
Întrebarea este foarte interesantă, deoarece face referire la „îndatoririle creştineşti”. Din neferice, în unele cazuri, exact aceste îndatoriri sunt uitate, iar naşul nu îşi asumă decât grija de a procura lumânarea, cât mai frumos ornată, de a cumpăra cât mai multe haine şi de a face faţă cât mai rezonabil la petrecerea ce va urma. Desigur, bucuria botezului presupune şi o grijă pentru aspectul estetic, iar această instituţie a năşiei are şi aspect social, însă, aceasta nu trebuie să umbrească sau să eclipseze valoarea spirituală a năşiei şi, mai cu seamă, să o pună în antiteză cu aceasta, botezul devenind un stres financiar sau un moment de petrecere excesivă. Rolul naşului este acela al unui părinte spiritual care are datoria de a da mărturie pentru finul său, iar mărturia nu constă numai în rostirea Crezului şi primirea în braţe a pruncului după întreita afundare, ci în aceea de mărturisitor şi educator, formator, părinte spiritual care veghează la creşterea spirituală a finului însoţindu –l pe acesta în toate etapele sale spirituale şi, aşa cum este tradiţia, fiindu-i alături chiar la cununia religioasă de mai târziu. Legătura dintre naş şi fin nu este una conjuncturală – este permanentă, iar rudenia spirituală instituită prin sfânta taină a Botezului este la fel de importantă ca cea dintre părinţii trupeşti şi prunc, instituindu-se aceleaşi grade de rudenie şi impedimente la căsătorie până la gradul al III-lea. Naşul are bucuria de a fi părinte spiritual, dar şi responsabilitatea vegherii permanente la creşterea spirituală a pruncului. Acest efort al naşului trebuie să primească răspuns din partea finului prin respectul pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţa şi prin modul de a apela la sfatul naşului şi a urma îndemnul spiritual al acestuia. Din păcate, Sf Ioan Gură de Aur nu precizează datoriile naşului după botez, dar, din cele arătate, vedem că primirea noului botezat de către naş ca fin al său, arată clar obligaţia de a veghea ca acest fiu să continue în a se desăvârşi în virtutea creştină. În mod cert, naşul va juca un rol important în formarea morală a celui botezat.
Din nefericire, astăzi naşii nu mai au decât o funcţie liturgică: ţin copilul în timpul ritualului, răspund la întrebări în locul lui, rostesc botezul şi primesc pruncul scos din apa botezului. Alegerea naşilor pentru botez, atunci când nu sunt cei ce i-au cununat pe părinţi, a devenit o afacere familială. Cel mai adesea naşii sunt aleşi pentru motive care nu au nimic a face cu Biserica, cu credinţa şi cu responsabilitatea faţă de viitorul fin.
Cât priveşte respectul finilor faţă de naşii lor, acesta se înţelege de la sine dacă aceştia îi sunt părinţi spirituali, având datoria să asculte ca de părinţii sufleteşti.
Se spune că ar trebuie să botezăm cât mai mulţi copii pentru a ne ierta Dumnezeu păcatele?
Este adevărat rol că a fi naş la botez este o datorie creştinească, dar şi un privilegiu. Este onorant ca părinţii trupeşti ai unui prunc să împartă dragostea părintească cu părinţii sufleteşti, oferind acestora bucuria de a fi alături de copilul lor întreaga viaţa şi acordând – le un rol atât de important, căci această legătură spirituală este considerată „mai mare decât legătura trupească”, după cum precizează canonul 53 Trulan. Aşa cum evreii Vechiului Testament se bucurau de mulţimea mlădiţelor de la masa lor, iar numărul copiilor era binecuvântarea casei, în timp ce absenţa era blestemul, şi pentru un creştin, numărul finilor şi modul în care îşi asumă îndatoririle creştineşti în această calitate are un efect binecuvântat asupra vieţii spirituale a naşilor care nu vor avea numai un rol liturgic în timpul botezului, ci şi unul activ de educator creştin, ajutându-i pe fini să-şi păzească neîntinată „haina botezului şi logodirea duhului, haină comparată cu veşmintele lui Hristos de pe muntele Tabor.
Plecând de la acest aspect, de la trăirile spirituale aparte pe care le au cei care sunt naşi de botez, de la dragostea cu care îi înconjoară pe fini, persoanele care devin naşi de botez şi au în jurul lor o mulţime de fini sunt persoane deosebite pe care Biserica, dar şi societatea, le tratează cu respect. Cu toate acestea, pentru iertarea păcatelor, Sf. noastră Biserică pune la dispoziţia penitenţilor o altă sfântă taină – Sfânta Taină a spovedaniei, în cadrul căreia duhovnicul poate să îndemne sau chiar să dea canon penitentului să devină părinte spiritual în cadrul Sfintei Taine a Botezului, acest act fiind una dintre faptele milei creştine în conformitate cu vorbele scripturistice care spun: “Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la începutul lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dar să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine ( Matei 25,34-36). “Adevăr zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25,40)”
Aşadar, actul de primire a pruncilor la botez şi de veghere asupra vieţii spirituale a creştinilor aduce naşilor o bucurie aparte şi o trăire spirituală care aminteşte de cuvintele Sf. Ap. Pavel “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).
