Ploile care nu mai contenesc au făcut ravagii în Aşezământul Monahal de la Răteşti. Aseară în pereţii lăcaşului de cult, monument istoric, ridicat în 1844 au apărut crăpături adânci care au şubrezit-o atât de tare încât este pe punctul de a se prăbuşi. Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a trimis scrisori Guvernului României prin care cere ajutor urgent pentru a mai salva ceva.
Blestemul care s-a abătut în această primăvară asupra uneia dintre cele mai importante mănăstiri pare fără sfârşit. Dacă nenorocirea a început cu chiliile măicuţelor, a continuat cu clădirea stăreţiei, acum dezastrul a lovit şi biserica. Pământul pe care este construit lăcaşul de cult este atât de frământat de alunecări încât a pornit spre vale. Fisurile care abia se zăreau în urmă cu o lună s-au adâncit. Acum crăpături adânci brăzdează de la turlă pînă la temelie întreaga construcţie. Pe interior, arcadele care delimitau naosul de altar s-au prăbuşit şubrezind rezistenţa întregii biserici. Ferestrele mai au puţin şi ajung pe pământ după ce cărămizile din jur au căzut. Imaginea ce se desfăşoară ochilor pare desprinsă din scenariile apocaliptice.Din interiorul bisericii rabufnesc din când în când trosnituri şi bubuituri care prevestesc sfârşitul lăcaşului. Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a obţinut finanţare europeană pentru reabilitarea întregului Aşezământ monahal vechi de peste 4 secole. Peste 4 milioane de euro urmau să fie investite în premieră în România în reparaţia mănăstirii. Din păcate însă, birocraţia ori nepăsarea factorilor implicaţi dar şi metehnele vremii şi ale vremurilor au contribuit la distrugerea unui monument architectural. Potrivit purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, Dragos Olteanu : “ Biserica a fost şi mai mult afectată în uma ploilor, fiind pe punctul de a se prăbuşi din păcate. Deşi s-a început proiectul de restaurare al mănăstirii pe fonduri europene, acesta nu poate înainta atâta timp cât nu se va stabiliza versantul pe care este construită. Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei a informat din timp şi a trimis scrisori către Guvern iar şansele ca mănăstirea să fie salvată depind de factorii responsabili care trebuie să se mobilizeze iar în momentul în care ploile vor înceta să pună în aplicare acest proiect.
Istoria lăcaşului de rugăciune din Răteşti începe undeva pe la sfarsitul secolului al XVI-lea. Actuala asezare monahala de la Ratesti, ctitorie a boierului Dragomir si a sotiei sale, era numai un smerit schit de calugari, avand o biserica mica de lemn, inchinata Sfintei Treimi. Asezarea monahala va aparea mentionata ca „schit” pana in anul 1868. Prima mentionare a Schitului din Ratesti se pastreaza din data de 6 mai 1634, cand acesta este amintit intr-un act de danie al monahului Sofronie de Gomesti. Un alt document care aminteste de Schitul Ratesti dateaza din 21 ianuarie 1652; in acesta, mai multi barbati dau marturie despre faptul ca „mosia Ratesti apartine lui Dragomir Capitanu”, printre care se numara si „Damaschin calugarul, Daniil calugarul si Popa Dumitru calugarul, vietuitori in schitul ctitorit de capitanul Dragomir”. Potrivit documentelor, in anul 1752, locasul monahal din Ratesti va ajunge parasit, fie din pricina unor greutati ale vremii, fie din pricina lipsei de monahi. In anul 1760, schitul este reinfiintat, ca urmare a donatiei facute de boierii Scarlat si Alexandru Hrisoscobu, de asta data, schitul primind o obste de maici.
In anul 1784, pentru nevoile schitului se va construi o noua biserica, tot din lemn, inchinata Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Pe temelia acestuia se va ridica, mai tarziu, in anul 1844, biserica cea mare de zid, purtand ambele hramuri ale celor doua biserici vechi de lemn: „Sfanta Treime” si „Sfantul Mare Mucenic Dimitrie”.
Odata cu zidirea bisericii celei mari, in cimitirul manastirii va fi zidita inca o bisericuta mica, tot din zid, cu o singura turla, avand drept hram „Invierea lui Lazar”; aceasta va fi zugravita in fresca in anul 1874.
In anul 1875, complexul monahal de la Manastirea Ratesti numara urmatoarele cladiri: scoala, biserica cea mare, clopotnita, arhondaricul, corpul cu 12 chilii si trapeza. In afara incintei, tot foarte aproape de manastire, se inalta arhondaricul, cu numai sapte camere, pentru primirea pelerinilor, daua case mici si o gospodarie pentru pasari.
Cateva cutremure de pamant (1940, 1977, 1986) au dus la necesitatea absoluta de a renova zidurile si pictura bisericii celei mari, precum si ale unora dintre cladirile cele vechi.
Biserica cea mare, imbinand in mod armonios arhitectura bisericeasca autohtona cu elemente neoclasice, are 30 de metri lungime, 15 metri latime si o inaltime de zece metri. Planul bisericii este triconic, avand un pronaos mare in partea vestica. Boltile bisericii sunt incununate cu trei turle construite din scandura: turla mare este octogonala, iar turlele mici sunt hexagonale.
Naosul este delimitat de pronaos prin doua coloane masive care sustin o arcada a boltei. Toate ferestrele sunt prevazute cu grilaje metalice. Pardoseala bisericii este din scandura, iar acoperisul este din tabla alba.
Interiorul a fost imbracat in fresca intre anii 1843-1844, de catre renumitul pictor Nicolae Teodorescu, conducatorul Scolii de zugravi de la Episcopia Buzaului, ajutat de nepotul sau, Gheorghe Tattarescu, elev al Scolii. De la acesta din urma, din perioada cat a lucrat la Manastirea Ratesti, se mai pastreaza si azi, in Muzeul Episcopiei Buzaului, o icoana cu doua fete „Sfanta Treime” si „Iubirea lui Hristos”, precum si o alta, tot cu doua fete, ce reprezinta pe o fata pe „Sfintii 40 de Mucenici”, iar pe cealalta pe „Sfintii Dimitrie si Gheorghe”.
Din pictura lui Nicolae Teodorescu se mai pastreaza astazi doar catapeteasma. Octavian Teodorescu renoveaza pictura intre anii 1973-1974. Dupa cutremurul din 1977, tot edificiul s-a fisurat, drept pentru care, intre anii 1978-1979, pictura a fost din nou renovata. Ca elemente de arta sculpturala biserica prezinta catapeteasma, iconostasul, strana arhiereasca, opere ale atelierului de sculptura de la Episcopia Buzaului.
Antonia Ionita
