După zece ani petrecuţi la Muntele Athos, călugărul Ambrozie Rizea a ales să trăiască în sihăstrie. A petrecut cinci ani la Schitul Cetăţuia din Buzău, după care, intrat în conflict cu mai-marii bisericii, şi-a construit o chilie într-o stâncă din apropierea localităţii buzoiene Breaza.
Bătrânii din satele de la poalele dealului Istriţa, din judeţul Buzău, îşi aduc şi acum aminte de călugărul care trăia într-o chilie săpată în stâncă, pe Culmea Şoimilor, grotă care în prezent este monument istoric. Călugărul Ambrozie a trăit în pustnicie şase decenii şi a murit în 1980.
A fost la Muntele Athos, iar când a revenit în ţară a luat calea sihăstriei, găsindu-şi adăpost într-o grotă pe care o descoperise în timpul copilăriei.
Părintele Ambrozie Rizea s-a născut în 1889 şi se trăgea dintr-un neam vechi de moşneni din localitatea Greceanca, judeţul Buzău. S-a născut într-o familie cu mulţi copii, iar la vârsta de 15 ani a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Ciolanu, din judeţul Buzău.
Ajunsese să fie iubit de toţi monahii din jurul său, în mod deosebit, pentru două daruri duhovniceşti, spune părintele Mihail Stanciu, din Săhăteni, autor al unei biografii a pustnicului Ambrozie: „citea la strană foarte frumos, clar şi fără nicio greşeală şi cânta îngereşte, de mişca inimile tuturor“. După şase ani de la sosirea în Mănăstirea Ciolanu, Ambrozie Rizea a fost tuns în monahism sub numele de Teodor, iar mai târziu a plecat la Schitul Prodromul de la Muntele Athos, pentru a învăţa rânduiala schimniciei.
A revenit după zece ani la Mănăstirea Ciolanu, unde i s-a încredinţat sarcina de a creşte turmele de oi ale mănăstirii. După o scurtă vreme, a ajuns ieroschimonah, călugăr cu funcţie de preot, şi s-a retras la Schitul Cetăţuia, lăcaş administrat tot de Mănăstirea Ciolanu, unde a vieţuit sub numele de Ambrozie.
Aici, în mica mănăstire cocoţată în vârful unei coline împădurite, a stat cinci ani, până în 1925 când, după schimbarea calendarului ortodox, a fost dat afară de episcopul locului, deoarece a preferat să rămână fidel ritului vechi ortodox. Smerit şi supus canoanelor bisericii strămoşeşti, s-a retras în apropierea satului natal.
Întrucât averea bătrânilor săi fusese împărţită, scrie preotul Mihail Stanciu în lucrarea sa, a urcat pe Culmea Şoimilor, acolo unde se juca pe vremea când era copil şi păştea oile şi caprele părinţilor şi sătenilor. Avea doar schima (n.r. – haină preoţească ) în spate şi toiagul în mână, cu câteva unelte de la rudele rămase în viaţă. Ştia că acolo, pe Culmea Şoimilor, exista o scobitură în munte, cam la zece metri înălţime, datând cam de pe vremea tătarilor.
Întreaga poveste, pe adevarul.ro.
