Pentru buzoieni, mai ales cei de vârsta a treia, vulturul are o semnificație aparte. O stradă din municipiu se numeste Vulturului, mascota aerodromului din Buzău este vulturul, o bere scoasă de fabrica din oraș se numea Vultur. Totul se trage de la un personaj înaripat care a trăit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial printre buzoieni.
Vulturul Ilie este nu doar o poveste cu iz de basm, ci o pagină din istoria Buzăului, iar mărturiile celor care au trăit în urmă cu aproape 80 de ani fac ca această poveste să fie ascultată cu respirația tăiată nu doar de copii, ci și de adulți.
Vulturul Ilie ar fi trăit între anii 1924 și 1942 și era din specia zăganilor. Era o pasăre mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Apariția vulturului în orașul Buzău a fost descrisă în mai multe variante de către contemporanii păsării, iar cele mai multe vorbesc despre cârciumarul Adam ca fiind primul proprietar al lui Ilie. ”Zburând pe deasupra atâtor frumuseţi, vulturul uită să se mai întoarcă şi este furat de dorinţa de a cunoaşte cât mai mult, ceea ce a dus la istovirea fizică şi la căderea în curtea unui cârciumar din zona gării Buzău. Numele cârciumarului era Adam, iar al vulturului Ilie, căzut din cer, a fost închis într-o colivie de fier (epoca fierului) şi după câteva zile de înfometare cârciumarul i-a propus un contract profitabil pentru amândoi şi anume: vulturul să rămână acolo pentru a-i face reclamă cârciumarului, iar acesta să-i ofere adăpost şi hrană”, scrie publicistul Viorel Frâncu în cartea ”Consemnări publicistice”.
Nu se știe clar cine l-a botezat așa însă se crede că aviatorii buzoieni ar fi nașii înaripatului. Piloții îi spuneau Ilie, fiindcă Ilie este patronul aviaţiei, cel care s-a suit la cer cu un car de foc.
Una dintre relatările care oferă cea mai generoasă descriere a zăganului Ilie îi aparține preotului Dumitru Popa, protoiereu al landului Baden-Wurtenberg, Germania. Acesta s-a născut în satul Aldeni, judeţul Buzău, şi l-a cunoscut pe vulturul Ilie mai îndeaproape. În anul 2003, părintele Dumitru Popa a decedat, a fost adus în ţară, potrivit ultimei sale dorinţe, şi înmormântat la Aldeni, Buzău, în satul natal. În anul 2001, scriitoarea Violeta Ionescu l-a întâlnit la Freiburg, unde a intrat în posesia unui manuscris despre vulturul Ilie, despre care afirmase că povestirea fusese publicată la Paris, într-o revistă a diasporei româneşti, ca şi la Freiburg.
Iată cum a istorisit preotul Dumitru Popa episodul intrării vulturului Ilie în proprietatea cârciumarului Anghel.
„Anghel Adam, primul hangiu din spatele gării Buzău, de abia trăsese obloanele de la fereşti, când îşi făcu apariţia în pragul hanului un muntean cu gluga pe umeri, cu nelipsitu-i toiag de călătorie în mână, şi cu un «pui de curcă» pe braţ. La un ciocan de rachiu, tot aşa cum şugubăţul cumpărător preţăluia «găinuşa» lui Ionică în iarmarocul de pe Ozana, cârciumarul Anghel începu târguiala cu ciobanul:
– Frumos curcan ai, moşule! De unde-l aduci?
– Din vârful Penteleului, taică…
– Cât ceri pe el?
– Apoi, e cam greu de spus, că soiul ăsta de curci e tare scump!
Şi uite-aşa, mai lasă fine, mai lasă jupâne, cum e obiceiul iarmarocului, iată-l pe Ilie devenit orăşan. Şi cum nu putea încă să zboare, fu lăsat să convieţuiască în pace cu celelalte orătănii din curte, cu care Ilie s-a acomodat cu vremea. Hanul din spatele gării devenise noul său cuib şi atât de mult s-a legat de el, că orice încercare forţată de schimbare de domiciliu a fost apoi imposibilă. Ilie era la el acasă, stăpânitor şi despot. Şi dacă, cu tovarăşii săi de pătul nu se certa niciodată, apăi cu câinii nu se împăca nicidecum” (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu).
În povestirile sale despre strania prietenie dintre o pasăre sălbatică și comunitatea de orășeni din Buzău, preotul Dumitru Popa vorbește ca despre un personaj uman, capabil să interacționeze cu cei din jurul său.
”Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului. Se obişnuise cu mersul pe jos, că de câte ori îşi lua zborul trebuia să se războiască cu puzderia de ciori care întuneca cerul oraşului şi-l ciuguleau, sărmanul de el, de-i mergeau fulgii, că el fiind greoi în mişcări, nu se prea putea apăra de ele. În fiecare dimineaţă se ducea pe jos la piaţă, în hale, unde măcelarii îl aşteptau cu tainul de carne, sau la hala de peşte – după cum era zi de dulce sau zi de post. Mersul lui era încet şi legănat, prin centrul oraşului. Pe trotuar nu mergea, că se împiedicau pietonii de el. Pe stradă, iar nu mergea, că avea de furcă cu birjarii. De aceea mergea pe marginea străzii, pe lângă trotuar, pe acolo unde se scurg ordurile, unde nu se supăra nimeni (…) Către vremea prânzului, îl vedeai pe Ilie sus, pe localul gării, cu norul de ciori dându-i roată, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi face intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici bucătarul de la vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el. Afară de câini şi copii, Ilie nu se împăca nici cu vânzătorii de ziare şi covrigi, care îl trăgeau de pene – şi aşa ceva nu-i plăcea de fel. De multe ori se uşurau de marfa pe care o aveau şi scăpau cu fuga pe unde vedeau cu ochii. Îi urma Ilie, care număra ziarele şi covrigii.” (Autor Dumitru Popa)
Preotul Dumitru Popa a simțit nevoia să-l personifice pe zăgan, pentru că a fost simbolul copilăriei sale: ”Aproape în fiecare dimineaţă când mergeam spre şcoală, îl însoţeam din urmă pe Ilie, mergând agale către piaţă – că piaţa cu toate ale ei era în centrul oraşului, la Biserica Sfinţii Îngeri, şi mergeam împreună o bună bucată de drum. Aveam impresia că mă cam împrietenisem oarecum cu dânsul, că-mi permitea să-i mângâi penele… Dar când mă uitam la ciocul lui, mă făcea să-l privesc cu mai mult respect. Într-o zi, pe când treceam amândoi pe lângă poarta căpitanului Negoiţă, ordonanţa acestuia l-a oprit pe Ilie şi i-a pus dinainte o cratiţă cu tocană. Ilie s-a uitat la ea, i-a mulţumit soldatului în legea sa, şi şi-a continuat drumul, cum făcea în fiecare dimineaţă, fără să se atingă de bunătăţile burghezeşti”.
Bătrânii din cartierele aflate în apropierea gării CFR încă își aduc aminte de vulturul care, pe vremea când erau doar niște copilandri, îi vizita destul de frecvent, uneori chiar în mijlocul vreunei partide de fotbal, pe stradă, pentru a lovi cu ciocul bășica din piele. ”Îl vedeam pe deasupra caselor, planând, apoi după câteva minute ateriza lângă noi. Copiii nu mai aveau teamă de el și îl chemau să se joace. Când vedea ceva în mișcare, mingea, cum era pe vremuri, sau cercurile cu care alergau băieții, vulturul se repezea la ele”, ne-a spus bătrânul Matei Anton, din zona Tohăneni.
Vulturul Ilie a murit împușcat de un militar german
În timpul războiului, orașul era împânzit de trupe germane. Un soldat a ochit și vultul Ilie s-a prăbușit mort pe peron. Pariul pus de nemți, că îl vor doborî, era să se sfârșească cu o revoltă a populației împotriva soldatului asasin. L-au purtat pe ultimul drum ”toți copiii, tot orașul” iar înmormântarea lui ar fi avut loc în Cimitirul Dumbrava, ”ca al oricărui cetățean al orașului”. Mormântul vulturului ar fi rezistat câțiva ani, pe o alee din dreapta capelei, însă a dispărut, odată cu extinderea cimitirului.
O altă variantă a morții vulturului îi aparție preotului Dumitru Popa: ”Într-o zi, a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, vulturul a dat din aripi, s-a apărat şi până la urmă i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ, ce-a fost acolo, panaramă mare. În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat (…) Eram la Rostok, într-un alt capăt de lume, când, răsfoind «Universul», am aflat de ştirea morţii sale. În chenar, erau date fotografia lui şi un scurt panegiric. N-am putut să-mi reţin lacrimile”.
Despre moartea vulturului minune a scris și presa vremii.
”Mi-e ruşine că sunt om, la fel cu făptaşul, mi-e ruşine că sunt dintr’un neam cu unul care şi-a putut descărca netrebnicia şi pistolul într’o biată pasăre care n’avea decât vina că se coborâse din înălţimile pure unde stăpânea, ca să se alăture omului pe care-l credea mai presus, fără să ştie însă că, în timp ce ea se născuse din limpezimea de cer şi din infinit, ce-l căruia-i încredinţase prietenia, fusese zămislit din ţărână murdară. Ilie, vestitul vultur din Buzău, a fost ucis.
Povestea lui e minunată şi e unică. Aşa cum scriam mai sus, vulturul s’a coborât din înaltul cerului şi s’a apropiat de restauratorul gării Buzău. Nu era îmblânzit – ar fi fost comun -, era domesticit, era amicul omului, îl urma, îi iubea casa, îi mânca din mână. Cei ce se aflau în trenurile cari treceau prin Buzău se minunau, cu nasurile lipite de geamuri. Vreo doi au vrut să-l aibă la ei acasă şi l-au înduplecat pe restaurator să li-l vândă. Vulturul a fost dus o dată la Craiova şi altă dată în alt colţ de ţară de unde s’a înapoiat de cum i s’au deslegat aripile. Se’ntorcea mereul la turla gării de unde pândea sosirea trenurilor.Şi cum vedea apărând acceleratul sau rapidul cari aveau vagon restaurant, cobora de pe acoperiş şi se înfiinţa la uşa bucătarului ca să-şi primească porţia de mâncare. La trenurile personale nu se deranja să apară.
Aşa cum scriu eu acum, au mai scris mulţi înaintea mea despre această pasăre minunată. Condeieri din ţară şi din străinătate au făcut din Ilie o pasăre internaţională. Era, într’adevăr, unică. Primul vultur domestic.
Vieaţa acestei făpturi a fost însă curmată de un netrebnic. S’a găsit unul care l’a doborât cu un glonţ de revolver.
Vulturul s’a prăbuşit din înălţime la picioarele omului vulgar.
Dacă latinii s’ar fi exprimat ca mine, i-ar fi zis «merlanus vulgarissima speciae». Eu nu-l cunosc pe ucigaş, dar cred că este speţa cea mai joasă de om creată vreodată de natură şi d’aia îl urăsc şi d’aia mi-e ruşine că sunt la fel cu el.
Ar merita să fie pedepsit pentru c’a îndrăznit să omoare încrederea şi prietenia. (Uciderea vulturului Ilie, articol semnat cu iniţialele „D. I.” şi reprodus de gazeta Vocea Buzăului din 18 aprilie 1942, p. 4, din Universul)
Vulturul Ilie a devenit și personaj de carte
Poetul buzoian Bucur Chiriac a trăit o frumoasă dar şi tristă copilărie alături de Vulturul Ilie. Poetul scria versurile cu nostalgie dar și cu dorința de a trage un semnal de alarmă pentru neglijenţa şi nepăsarea cu care tratăm natura, distrugând-o. Poetul susține că vulturul Ilie a fost ultimul exemplar din specia sa, zăganii dispărând la sfârșitul anilor ’30, în urma unor campanii de împușcare, fiind învinovățiți că ar duce la dispariția caprelor negre din Carpați. În literatura de specialitate apare că ultimul zăgan ar fi fost împușcat în anul 1938, la Pasul Turnu Roșu, lângă versantul de vest al Munților Cozia.
Numele cărții, ”Ultimul zăgan”, i-a fost sugerat poetului de către Marin Sorescu, bun prieten al poetului buzoian.
”Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/ vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar „pasăre erou”./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că neamu-i mândru/ era „rege”-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o invidiată barbă”. (”Ultimul zăgan”, de Bucur Chiriac)
”Vulturul”, pe etichete de bere și pe harta stradală a municipiului Buzău
Buzoienii nu l-au uitat pe vulturul Ilie și, de fiecare dată când au avut ocazia, l-au pus la loc de cinste.
În anul 1991, fabrica de bere din Buzău, care a fost înființată în 1978, a devenit societate pe acţiuni, luând numele S.C. „Vulturul” S.A. Buzău, fabrica înlocuind cele două sortimente vechi de bere, Crâng și Drăgaica, cu o nouă marcă, Vultur Lager. Logo-ul acesteia a fost reprezentată de un zăgan. Rebranduirea produsului a avut succes, berea produsă la Buzău ajungând să se vândă şi în judeţele vecine, unde era foarte apreciată.
Sortimentul de bere Vultur Lager a rezistat însă mai puțin de 8 ani. În anul 1996, fabrica de bere de la Buzău a fost achiziționată de către grupul South African Breweries iar noul proprietar a decis înlocuirea, în numai câțiva ani, a vechiului brand cu unul nou, Ursus.
În memoria vulturului, în anii ’80, autoritățile au dat numele ”Vulturului” unei străzi din zona gării, unde pasărea își făcea apariția de multe ori. ”Strada Vulturului, așa cum se numește acum, este foarte veche. Înainte, din 1879, s-a numit Tănășeiu, iar după 1948, N.A. Ostrovski”, ne-a declarat istoricul Valeriu Nicolescu.
