Povestea aviatorului buzoian care a distrus mai multe poduri din Budapesta, în cel de-Al Doilea Război Mondial

În 1945, ultimele două poduri dintre Buda şi Pesta, rămase intacte după anii de război, au fost distruse în urma unei misiuni de luptă pe care a executat-o impecabil o escadrilă românească de bombardament în picaj, condusă de pilotul Traian T. Bădulescu. Formaţia de Junkere pilotată de români a reuşit ceea ce mulţi aviatori aliaţi nu au fost în stare.

Căpitanul aviator Mircea T. Bădulescu, erou al celui de-al Doilea Răzoi Mondial, este considerat asul aviaţiei române de bombardament în picaj. Nu împlinise nici 30 de ani când statul îl decora pentru curajul şi priceperea cu care şi-a îndeplinit misiunile aeriene, reuşind în cele peste 200 de ore de operaţii să scoată din uz zeci de capacităţi de luptă inamice, de la vehicule, clădiri sau elemente de infrastructură.

Mircea Bădulescu s-a născut la 1 noiembrie 1917, la Buzău, fiind al treilea copil al soţilor sofia şi Teodor Bădulescu. Din anul 1924, a urmat cursurile Şcolii Primare de băieţi nr. 2 din Buzău, azi şcoala numărul 1 ”Aviator Mircea T. Bădulescu”. Între anii 1930 – 1938, a urmat cursurile prestigiosului Liceu Bogdan Petriceicu Hasdeu din Buzău, apoi a îmbrăţişat cariera militară, specialitatea aviaţie.

În toamna anului 1939, dată fiind situaţia internaţională, Ministerul Aerului şi Marinei a organizat două examene pentru admiterea în şcoala de ofiţeri de Aviaţie in Bucureşti. Deşi concurenţa era foarte mare, de şase candidaţi pe loc, Mircea Bădulescu a intrat în prima serie, formată din 77 de elevi piloţi.

A fost un student exemplar, foarte apreciat de dascăli. ”Temperament sanguin, cu mult sânge rece. Cu o frumoasă cultură generală. Bine pregătit din punct de vedere profesional. Înfăţişare plăcută, fizicul bine conformat şi sănătos. Foarte rezistent, hotărât şi cu multă voinţă şi iniţiativă. Cu multă putere de muncă şi perseverent. Inteligent, cu judecata clară, bine educat şi disciplinat. Foarte bun camarad, cu simţul onoarei şi curajul răspunderii. Loial şi demn, modest şi cumpătat. Execută la timp ordinele primite; a arătat mult interes la instrucţie şi şi-a însuşit cunoştinţele necesare gradului”, scria căpitanul aviator Titus Ceauşu, comandantul de escadrilă al elevului Bădulescu, în foaia personală de note a acestuia.

Brevetat pe avionul românesc IAR-37 (foto jos), aparat dublă comandă pentru recunoaştere şi bombardament uşor, a plecat pe front la Cotul Donului, la 16 octombrie 1942, escadrila sa stabilindu-şi baza pe aerodromul la Morozovskaia pe Don, nu departe de Stalingrad.

Patru zile mai târziu a plecat în prima misiune de luptă, o recunoaştere în liniile inamice, avându-l la bord şi pe comandorul D. Săndulescu. După alte două zile, aviatorul buzoian executa în echipaj cu adj. Aviator Ioan Badistru, primul bombardament la Cotul Donului, împreună cu alte trei avioane, asupra trupelor sovietice aflate pe liziera de nord a localităţii Şovanskoe. La o zi după ce a împlinit vârsta de 25 de ani, Mircea Bădulescu a reluat seria misiunilor de bombardament, nimicind blindate şi aglomerări de trupe aflate la Kotovski şi Cebotarec, în cotul Donului, la manşa avionului IAR-37.

După efectuarea a peste 29 de ore de zbor în misiuni de luptă, Grupul 3 Bombardament uşor a primit ordin de revenire în ţară, la 17 decembrie 1942.

La 26 martie 1943, din funcţia de locţiitor al comandantului Escadrilei 81 Bombardament uşor, sublocotenentul aviator Mircea Bădulescu a fost transferat la Grupul 3 Bombardament în picaj, din cadrul Flotilei 3 Bombardament Craiova. A urmat, din 28 martie 1943 o perioadă de instrucţie la o bază germană din Tiraspol – Odessa, fiind momentul în care pilotul român a început perfecţionarea pe teribilul avion Junker 87 D-3 Stukas (foto).

Pentru aviatorul buzoian au urmat zeci de misiuni de luptă pe frontul estic, timp de peste un an, iar din septembrie 1944 a fost mutat pe aerodromul Balomir, din Alba, de pe care avea să înceapă campania din Vest, împotriva Germaniei.

În ciuda trecerii de partea sovieticilor, noul aliat de la est continua să le fie ostil românilor, exemplu fiind gravul eveniment din 17 noiembrie 1944, când misiunea în care lt. Aviator Bădulescu îşi conducea escadrila la atacul unui aerodrom din zona Budapestei a fost… ”ratată din cauza vânătoarei ruse care atacă formaţiile noastre de Stukas, doborând în flăcări un echipaj şi avariind un alt avion.”

avion
”A fost doborât în flăcări avionul Ju. 87 nr 28, echipaj format din adjutantul pilot Victor Zizda şi sergentul mitralior Constantin Pietraru şi-au pierdut viaţa. De data aceasta sovieticii nici măcar nu s-au obosit să ceară vreo scuză…”. (”Aviatori buzoieni pe cerul României şi al Europei”, autori Valeriu Avram şi Valeriu Nicolescu)
Cel mai imortant moment al carierei sale s-a produs la data de 13 ianuarie 1945, când Mircea T. Bădulescu a plecat într-o dificilă misiune specială de bombardare a podurilor principale de peste Dunăre, Margareta şi Elisabeta, de la Budapesta.

Acestea erau singurele punţi de legătură între Buda şi Pesta, rămase intacte după anii grei de război, pe care nemţii le mai puteau utiliza pentru aprovizionarea cu armament şi provizii a trupeloar rămase în război.

Podul Margareta este al doilea pod public nordic, precum şi al doilea cel mai vechi pod din Budapesta. A fost construit între anii 1872-1876. Podul Elisabeta, construit între anii 1897 şi 1903, este situat în partea cea mai îngustă a Dunării din zona Budapestei, cu o lăţime de numai 290 metri.

”Ordinul de operaţii din 12 ianuarie 1945, al Corpului Aerian Român, prevedea pe lângă atacul a două patrule din Grupul I Bombardament şi a bimotoarelor de asalt Henskel 129, din Escadrila 41, o misiune în care avioanele Escadrilei 74 trebuia să lovească în picaj podul nr.2 Elisabeta din Budapesta. Operaţiunea a fost ordonată deoarece încercările aviaţiilor aliate, precum cele americane, engleze şi sovietice, nu au reuşit să interzică aceste poduri, motiv pentru care Comandamentul Aliat acordă o importanţă capitală acestei misiuni…”, scriu istoricii Valeriu Avram şi Valeriu Nicolescu în cartea ”Aviatori buzoieni pe cerul României şi al Europei”.

Importanţa misiunii reiese şi din declaraţia pe care a făcut-o generalul sovietic Selesniov, la terminarea discuţiilor purtate la Armata a 5-a Aeriană sovietică în legătură cu această acţiune deosebit de importantă: ”Cine loveşte podul, devine erou al Uniunii Sovietice”.

”Se impune precizarea că aviatorii anglo-americani, care nu reuşiseră să distrugă aceste poduri, atacaseră în trecut rafinăriile din Ploieşti, iar Armata a 5-a Aeriană sovietică, despre care se pretindea că eşuase în îndeplinirea acelei misiuni, avea în compunerea sa câteva regimente de bombardiere în picaj Petliakov Pe-2, dispunând deci de suficientă forţă aeriană. Totuşi, comandamentul sovietic a decis utilizarea Escadrilei 74 Junker 87, comandată de lt. Aviator Mircea Bădulescu.” (”Aviatori buzoieni pe cerul României şi al Europei”, autori Valeriu Avram şi Valeriu Nicolescu)

La ora 14.50, şase avioane din cele şapte ale Escadrilei 74 şi-au luat zborul de la Miskolk, unde fuseseră dislocate aparatele româneşti pentru efectuarea misiunilor spre frontul vestic. Patru dintre cele opt Yak-uri sovietice de vânătoare ale căpitanului Konstantinov au încadrat formaţia bombardierelor româneşti, străduindu-se să ţină compactă formaţia de zbor care înainta cu puţin peste 200 de kilometri pe oră. În capul formaţiei se afla ofiţerul Mircea T. Bădulescu, ”perfect navigator şi ideal conducător de formaţie”, cum îl caracteriza generalul Emanoil Ionescu.

”La verticala Hatvan-ului, când boturile avioanelor Ju. 87 parcă se sprijineau pe panglica aurie a Dunării, formaţia zbura la peste 3000 de metri altitudine. Depăşind o mică localitate, numită pe hartă cu numele de Ullo, formaţia s-a angajat spre periferia Budapestei. Peste oraşul arzând mocnit fulgerat de proiectile pe toate direcţiile, batjocorit de război, gruparea românească înainta încet, manevrând abil prin ploaia de foc. Aviatorii sovietici din două celule de vânătoare, lipiţi de formaţia românească, pândeau imensitatea sură a zilei de 13 ianuarie 1945. Cu soarele în spate formaţia îşi continua drumul spre podul condamnat. Pe geamul vizorului central defilau străzi largi, toate perpendiculare pe Dunăre. Ochii tuturor piloţilor ţinteau avionul din capul formaţiei iar un semnal numai de ei ştiut a dus formaţia în dispozitiv de luptă.” (”Aviatori buzoieni pe cerul României şi al Europei”, autori Valeriu Avram şi Valeriu Nicolescu)

poduri

Episodul atacului asupra podului a fost descris de Constantin Săndulache, pilot în cadrul escadrilei.

”Ca o nălucă, locotenentul Bădulescu se repede spre pod, fără frânele de picaj, urmat de locotenentul Badea şi de un Yak. Voloşniuc începe şi el răsturnarea, spiralând spre stânga. Cu o uşoară smucitură a manşei, răstorn avionul pe stânga, duc manşa progresiv spre înainte şi cerul fuge spre dreapta, oraşul intră tot în cabină şi rămân cu tălpile proptite pe cer. Peste podul scăldat de gheizerele iscate de explozii, un Stukas redresează, însoţit de un vânător înstelat. <<Haraşooo, haraşo. Tak, rabiata!>> aud în căşti pe calmul Konstantinov. Eu mă duc ca un trăsnet călare pe o bombă de 500 kg., încărcată cu aer comprimat spre iadul dezlănţuit jos de patrula din faţă”. (Revista de Istorie Militară)

Patru bombe loviseră în plin. În misiunea din 13 ianuarie 1945, îndeosebi, lt. Aviator Mircea Bădulescu şi camarazii săi din Escadrila 74 au făcut ceea ce, în pofida unor repetate încercări, aviaţiile aliate nu au făcut. Au distrus cu avioanele Ju. 87 podurile Elisabeta şi Margareta. ”Acţiunea Escadrilei Stukas se sintetizează în locotenentul Bădulescu, comandantul escadrilei, care a fost un exemplu permanent pentru subalternii săi”, potrivit generalului Ramiro Enescu.

Prin decretul Regal nr. 1493 din 4 mai 1945, locotenentul aviator Mircea T. Bădulescu a fost decorat cu ordinul ”Mihai Viteazul” clasa a III-a, pentru eroismul de care a dat dovadă pe câmpul de luptă în executarea celor 230 misiuni de bombardament în picaj, cu rezultate escepţionale.

După război a mai zburat în unităţile de aviaţie reorganizate, până în 1951, când a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan. A muncit pentru o perioadă în aricultură, activitatea sa în acest plan culminând cu ocuparea funcţiei de director economic la Direcţia Agricolă a judeţului Prahova.

Era student în anul patru la ISEP, Academia de Studii Economice de astăzi, când un accident produs la trecerea peste un pasaj de cale ferată punea capăt zilelor căpitanului aviator în rezervă Mircea T. Bădulescu, pilotul erou de la Stukas. Era în anul 1967 şi peste puţin timp ar fi trebuit să împlinească 50 de ani.

Comentarii

comentarii

Fii Reporter