Munţii Buzăului sunt o sursă inepuizabilă de legendă şi mister, un spaţiu unde istoria a lăsat dovezi palpabile în stânci. Vorbim despre ansamblul de aşezări rupestre din triunghiul Aluniş – Nucu – Bozioru, zona este cea mai bogată din ţară în însemnări unele încă nedescifrate. Sunt scrijelite laolaltă simboluri precreştine şi creştine, dovadă că grotele au fost locuite continuu, din vechi timpuri.
Un număr de 29 de aşezări rupestre au fost identificate în arealul Bozioru (Nucu) – Brăeşti (Ruginoasa) – Colţi (Aluniş), toate localizate în jurul culmii Ivăneţu, pinten paleogen de circa 1000 metri înălţime, format din gresie.
Cercetători din Germania, Austria şi Elveţia au venit de multe ori în România pentru a studia cele aproape 30 de schituri, mănăstiri şi sihăstrii din Munţii Buzăului. Nu există încă datări clare şi niciun studiu complet cu privire la aceste aşezări.
Înaintea creştinilor, în locurile acestea au trăit civilizaţii care se lasă cu greu descifrate. Datele arheologice prelucrate până în prezent evidenţiază perioade diferite de locuire, mergând până în epoca bronzului, cultura Monteoru, sau începutul primei epoci a fierului, Hallstatt, atestarea documentară certificând însă doar perioada care începe cu secolul XVI.
În grotele din masivul Crucea Spătarului au locuit, la doar 300 de ani dupa Hristos, primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, pentru a propovădui învăţătura lui Hristos.
Cea mai veche aşezare rupestră este grota numită Fundul Peşterii, locuită încă dinainte de apariţia creştinismului. Istoricii şi teologii susţin că aceasta arată că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând o zonă sacră, unde se adorau armele, apa şi soarele. Ulterior au devenit patria asceţilor geto-daci, care ulterior le-au cedat „misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi asceţilor creştini, ca apoi să se închege aici cea mai puternică vatră sihăstrească, după Dobrogea.
„Cu excepţia Dobrogei, respectiv Constanţa şi Tulcea, putem să spunem că Buzăul este un leagăn de plămădire al creştinismului românesc”, susţinea Ciprian Câmpineanul, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.
O firidă săpată în peretele vestic seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, în timp ce crucile malteze amintesc de secolele IV-VI după Hristos.
Alte 200 de simboluri sunt desenate pe pereţii grotei Fundul Peşterii, pentru care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate arme: vârfuri de lănci, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice, cu similitudini în ţară, cum ar fi Basarabi şi Clisura Dunării, sau în străinătate, respectiv Spania, Franţa şi Italia. Peste acestea, care sunt preistorice şi majoritare, s-au suprapus altele din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau litere chirilice, ani etc.
”Întâlnim aici pe pereţi foarte multe incizaţii în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, pumnale mici cu dublu tăiş şi cu gardă, folosite în lupte. Au fost împrumutate mai întâi de sciţi, apoi de geto-daci. Dar întrebarea e cum au ajuns cei de aici să cunoască astfel de pumnale. Se presupune că cineva care s-a deplasat din Orient, Mesopotamia antică, sau de aici s-au dus acolo, cine ştie”, a declarat Dumitru Nica, profesor de istorie din Bozioru.
Pereţii sunt o adevărată arhivă istorică şi de artă, datorită reprezentărilor de pe aceştia. ”E un spaţiu în care oamenii preistorici au venit şi au desenat în piatră reprezentări de arme şi diverse simboluri. Ca datare, s-ar încadra între 2.200 şi circa 1.800 î.e.n., deci epoca bronzului. Este unicat în sud-estul Europei”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul de Istorie Buzău.
În urma analizei vestigiilor s-au identificat trei perioade de locuire. Este vorba despre sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), când comunităţile culturale locale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa. A urmat Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.H.), perioada în care au fost scrijelite pe pereţi pumnalele akinakes, apoi epoca feudală (sec. XIII-XIX), când inciziile au fost făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici.
Peştera Fundul Peşterii a fost închisă publicului după ce specialiştii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate şi furate. Printre imaginile dispărute este şi reprezentarea, foarte rară, a unei mâini.
Printre cele mai importante vestigii rupestre este şi Peştera lui Dionisie Torcătorul. Pintenul terminal îngropat în pământ şi bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV.
Are vizibilitate asupra Văii Bordeiului, semănând cu Ghereta şi putând fi un altar audian. Amenajarea ca locuinţă de schimnic este altă etapă de locuire, când tavanul şi pereţii au fost lutuiţi. Are lăcaşuri pentru fixat patul, masa şi un război de ţesut vertical. În altă etapă i s-a săpat spre nord un altar, iar lângă stâncile de jos s-au ridicat chilii de lemn. Dionisie, care i-a dat numele, a locuit-o în secolul al XIX-lea. Priceput la tors şi ţesut, sihastrul s-a retras şi a murit la Schitul Cheia.
Bisericuţa lui Iosif este cea mai mare dintre bisericuţele în piatră de la Nucu. Săpată într-o stâncă uriaşă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte precis tăiate. Are la mijloc o usoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea iniţială în două încăperi sau prin săparea în două etape.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, i s-a pus duşumea, iar pereţii au fost umpluţi cu lut. Fumul din prima încăpere iesea pe un horn ingenios. A doua încăpere (bisericuţa) are altarul spre nord, cu nişe şi un lăcaş pentru icoana hramului. La mijloc este o fereastră. Pentru protejarea intrării şi a ferestrei împotriva scurgerilor de pe stâncă s-au săpat şanţuri în arc frânt (bolta gotică, sec. al XIVlea). Deasupra intrării este incizat un peşte, simbol paleo-creştin.
Bisericuţei i s-a adăugat un pridvor de lemn. Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii Ioan Bogoslov. Datarea aşezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea Sf. Gheorghe.
