Relațiile sexuale înainte de căsătorie, în România interbelică. Atitudinea față de virginitate

Problema relațiilor sexuale înainte de căsătorie și atitudinea față de virginitate în România interbelică reprezintă un subiect foarte puțin abordat de istorici. În România, ca și în alte țări europene, cele mai multe referiri la acest subiect se regăsesc în beletristică sau în cărțile de de popularizare din epocă, notează istoricul Cristina Sircuța, în cartea ”Viața femeilor în România Interbelică”, publicată recent la editura Oscar Print.

În secolul al XIX, Legiuirea Caragea, primul cod de legi al Tării Româneşti fiind promulgat în anul 1818 și aflat în vigoare până în 1965, sancționa nefecioria femeii, iar soțul ofensat de acest lucru putea să ceară divorțul.

În perioada interbelică, cel puțin la nivel retoric, prototipul miresei era reprezentat de tânăra femeie inocent, însă așteptările nu erau la fel de exigente și în cazul mirelui. Deși relațiile intime începute înaintea căsătoriei erau blamate în continuare, puritatea femeii nu era privită la fel peste tot.

Virginitatea femeilor în momentul căsătoriei este strâns legată de valorile tradiționale.  România interbelică nu era o societate tradițională omogenă, fiind mari diferențe între mediul urban și cel rural. Experiența Primului Război Mondial a condus la o raportare diferită față de morala tradițională. Apropierea dintre surorile de caritate și soldații răniți în spitale a condus la numeroase acuzații de imoralitate la adresa infirmierelor. După război, prezența tot mai accentuată a femeilor în spațiul public a slăbit tabuurile morale.

”Trăiesc fetele, cam tăte cu flăcăi de pe aici”

Nici în mediul rural morala tradițională nu era atât de puternică, după cum demonstrează cercetările conduse de Dimitrie Gusti în satul Cornova din Basarabia, în 1931. O țărancă de 26 de ani din localitate le-a povestit sociologilor de la București cum se desfășurau relațiile dintre tineri:

”Trăiesc fetele, cam tăte cu flăcăi de pe aici, că dacă n-or avea ibovnic, cum să se mărite? … Apoi merg ibovnicii la ele acasă;știu și părinții, că dacă n-or știe apoi cum să trăiască ei? … Părinții știu că fata trăiește cu flăcăul și nu zic nimic, dacă se potrivesc, la toamnă se ia, da când flăcăul lasă fata cu copchil, atunci o bat. Flăcăii merg la fete acasă, sa fetele nu merg la flăcăi… Satul când știe, apoi le spune să se ieie, și toamna, când ajung, fac nunta”.

Problema căsătoriei, soluționată în funcție de zestrea fetei

Relațiile sexuale dintre tineri nu conduceau de fiecare dată la căsătorie. Imaginea idilică despre mediul rural, consolidată în perioada interbelică, nu este plauzibilă. De multe ori problema căsătoriei era soluționată pragmatic, în funcție de zestrea fetei.

Scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, sora sociologului Henri H. Stahl, povestește într-un roman cu multe elemente autobiografice (”Voica”, din 1920) o scenă care ilustrează cum era tratat faptul că mireasa nu era fată mare, în lumea satului:

”-Domnișoară, nu e fată mare mireasa.

-De unde știi?

-Știe tot satu’. Da’ tot o ia ăstălaltu, că i-a mai dat tat-su o vacă peste ce se învoise. Așa,  ca să se șteargă rușinea.

-Câți ani are? E urâtă?

-Optsprezece și nu e urâtă, bat-o pustia.

-Și unde e băiatul acela? De ce n-a luat-o el?

-E la armată. Dar tot n-o lua, nici când se libera, căci e cel mai cu stare din sat… și frumos…”

Textul arată că virginitatea viitoarei mirese nu mai era o obligație nici măcar în lumea rurală, ci mai degrabă o aspirație. Și în cazul în care tradiția era încălcată, fata putea să se mărite, dacă tatăl suplimenta zestrea.

Sursa: Historia

Fii Reporter
Loading...
DISTRIBUIȚI