vineri, 29 martie, 2024

Mărturii despre ororile comise de Alexandru Vişinescu la Râmnicu Sărat. Află cum a condus torţionarul cel mai cumplit experiment de exterminare din România

Mărturii despre ororile comise de Alexandru Vişinescu la Râmnicu Sărat. Află cum a condus torţionarul cel mai cumplit experiment de exterminare din România

Facebook
Twitter
Email

Cazul fostului comandant al puşcăriei comuniste de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, a intrat în atenţia presei centrale la scurt timp după ce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a dat publicităţii biografia completă a torționarului. După ce la Parchetul General a fost depusă o plângere penală pe numele acestuia, în care este acuzat de omor deosebit de grav, a venit şi reacţia vehementă a lui Vişinescu, care nu s-a sfiit să-i înjure, chiar în plină stradă, pe jurnaliştii veniţi la locuinţa acestuia. Vişinescu le-a spus jurnaliştilor că a îndeplinit o funcţie şi nu are nici o responsabilitate. Printre victimele care i se impută lui Vişinescu este şi fostul lider ţărănist Ion Mihalache, care a decedat la Râmnicu Sărat în urma torturilor aplicate de fostul comandat.

Până acum, niciun fost torţionar nu a fost condamnat pentru exterminarea a peste 20 de mii de opozanţi ai regimului comunist, în anii 50-60, şi, mai mult decât atâ,t unii dintre ei, cum este cazul lui Vişinescu, au trăit din pensii grase, fără grija zilei de mâine.

Chiar dacă după Revoluţia din 1989, liderul PNŢ-CD, seniorul Corneliu Coposu, dar şi alţi supravieţuitori ai gulagului au povestit despre chinurile inimaginabile la care au fost suspuşi deţinuţii politici până în 1963, reparaţia morală a acelor vremuri tulburi se lasă aşteptată.

Abia din vara lui 2007, mai mulţi studenţi şi lectori din ţară şi străinătate au început să ţină prelegeri şi simpozioane în cadrul unei Universităţi organizate anual în fosta puşcărie de la Râmnicu Sărat de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania.

Încă din anul 1947, în puşcăria de la Râmnicu Sărat au fost închişi ca deţinuţi politici ţăranii originari din zona Buzăului care s-au opus colectivizării sau au evitat depunerea cotelor agricole obligatorii. Apoi au fost încarceraţi membri ai partidelor tradiţionale (PNŢ şi PNL) din aceeaşi zonă, iar din 1957, liderii Partidului Naţional Ţărănesc Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr, Ion Diaconescu, Victor Rădulescu Pogoneanu precum şi foştii miniştri Ion Petrovici şi Petre Tomescu.

În perioada în care a funcţionat ca închisoare politică (1948-1963), regimul de detenţie organizat de comandantul penitenciarului, Alexandru Vişinescu, s-a caracterizat prin duritatea izolării, înfometarea sistematică şi bătăile discreţionare aplicate deţinuţilor.

Singurul jurnalist buzoian care a reuşit să-i ia un interviu lui Corneliu Coposu, încarcerat şi el timp de 7 ani la Râmnic, povesteşte că în acest loc s-au experimentat cele mai cumplite metode de exterminare.“Am avut privilegiul să-i iau un interviu seniorului Coposu în anul 1994 chiar la dânsul acasă. Am aflat că aici a avut loc un experiment sinistru, unic în România. Deţinuţii erau cel mai mult terorizaţi psihic. Era o metodă curată de exterminare. Coposu mi-a spus că, la un moment dat, gardienii se considerau mai terorizaţi decât deţinuţii pentru că nici ei nu aveau voie să vorbească. Aveau pâslari ca să nu facă zgomot când se deplasau prin închisoare. Pedepsele mai uşoare constau în ridicarea patului după care deţinuţii erau obligaţi să doarmă pe ciment. Pedepsele mai grele constau prin aruncarea într-o carceră la subsol plină cu apă. Cert este că la Râmnicu Sărat s-a pus în practică teroarea albă, cea mai cumplită metodă de exterminare prin care mai mulţi deţinuţi s-au sinucis. Este elocvent cazul liderului PNŢCD, Ion Mihalache, care a murit aici aproape nebun”, a declarat Dorin Ivan, jurnalist şi autor al  volumului, „Amintiri dintr-o altă eternitate. 33 dezvăluiri, mărturii, anchete“ , Buzău, 1999.

 MĂRTURIE – CORNELIU COPOSU-17 noiembrie 1991 

Dacă deţinuţii politici ar fi avut o Golgotă, ea s-ar fi numit Râmnicu Sărat!

Pe harta românească a locurilor de martiraj, cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc. Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură. 32 de deţinuţi, din care nu au scăpat decât 5, erau supravegheaţi de 60 – 70 de gardieni şi câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate, care făceau experienţe pe „cobaii politici“. Râmnicu Sărat a depăşit prin duritate toate vestitele închisori: Zarca de la Gherla, Zarca de la Aiud, închisoarea tereziană de la Suceava. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţiune pe care l-au inventat comuniştii. Mai ales, prin metodele aplicate, de o barbarie absolut incredibilă.

 Vasile Luca protesta împotriva bătăii în numele… principiilor leniniste

 Un exemplu ar fi folosirea bătăii pentru menţinerea aşa-zisei discipline. Fără nici o justificare, în celulă intrau „gealaţii“ (străini de neam, vorbind o limbă asiatică) şi-i băteau pe deţinuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Că băteau oameni care aveau o anumită rezistenţă nu era nimic, dar îl băteau şi pe Ion Mihalache, care avea 85 de ani, sau pe Rădulescu-Pogoneanu, care era semi-paralizat. Bineînţeles, ne băteau pe toţi, în timp ce Vasile Luca avea ieşirea ridicolă de a protesta în numele principiilor leniniste împotriva bătăii. Sigur că protestele lui nu erau înregistrate de „gealaţii” care nu vorbeau româneşte, dar el se considera îndreptăţit să protesteze în numele comunismului umanitarist. La Râmnicu Sărat au fost închişi un ministru de război, câteva vârfuri ale conducerii P.N.Ţ.-ului, rezidenţi ai fostei guvernări antonesciene, miniştri şi episcopi romano-catolici, dar şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. Deşi se practica sistemul monocelular, de izolare totală, aproape că-i ştiam pe toţi… 

Tusea, ca alfabet Morse

Pentru a coresponda cu ceilalţi întemniţaţi mă foloseam de diverse mijloace. Prin alfabetul Morse am ţinut legătura până am fost descoperit. Pe urmă am folosit tusea drept… Morse, ceva extraordinar de obositor. De exemplu, voiai să tuşeşti un cuvânt: fiecare literă costa un efort deosebit, mai ales în halul de slăbiciune în care eram noi. Şi totuşi reuşeam să comunicăm, prelungind transmisia timp de două sau trei zile. Învăţasem după auz, să identificăm care celulă se deschide, fiecare uşă având un scârţâit aparte. Dar cel mai greu mi-a fost să sesizez, în liniştea din închisoare, în care direcţie se îndreaptă gardianul… Supravegherea la vizetă era aproape neîntreruptă. N-aveam voie să stăm pe pat decât între orele 10 seara şi 5 dimineaţa. Lipsa totală de preocupări era obsedantă. Ca să rezişti în multele ceasuri de izolare, trebuia să-ţi cauţi preocupări.
Foarte mulţi deţinuţi făceau calcule aritmetice, dezlegau probleme cu trei necunoscute. Eu am scris câteva mii de poezii şi am tradus în franceză un dicţionar enciclopedic. Bineînţeles, în memorie, căci nu aveam creion, nici hârtie. Îmbrăcămintea noastră era limitată la lenjerie de corp şi la zeghea respectivă, care nu-ţi oferea căldura suficientă. Primeam uneori o manta şi o bonetă, obiele şi bocanci. Aşa, ca întâmplare amuzantă, eu am purtat, aproape trei ani, doi bocanci pe stângul. Am atras atenţia şi i-am rugat să mi-i schimbe, dar mi-au răspuns că nu-i interesează!
Cel mai mult sufeream însă din lipsa alimentelor. Ni se dădea aceeaşi mâncare de două ori pe zi, fără nici o bucată de pâine. În loc de pâine primeam o turtă, făcută din seminţe de mătură, opărită şi coaptă în cuptor.

Ion Mihalache, aruncat în groapă în pielea goală

Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda nici un fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţilor inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate. După mulţi ani i-am întâlnit în libertate pe foştii torţionari. Spre deosebire de ei, care erau îngroziţi şi căutau să dispară, i-am privit cu compasiune, gândind că, dacă au ajuns la o asemenea degradare umană, nu pot să revendice calitatea de om. Sunt convins că nu merită nici măcar o tentativă de răzbunare pentru crimele comise. S-ar simţi onoraţi, dacă li s-ar acorda atenţia unei răzbunări.

Nu victimele trebuie să-şi asume rolul de justiţiari!

Este vorba de propria mea convingere. Nu văd de ce nişte suboameni ar trebui să merite atenţia unei vendete. Sigur că cei care s-au făcut vinovaţi de crimă trebuie să răspundă în faţa justiţiei, însă nu victimele trebuie să-şi asume rolul de justiţiari! Există o justiţie a ţării, care poate să aplice eventualele sancţiuni celor care vor fi dovediţi că au profesat în mod criminal. Nu ne vom transforma în „vânători de vrăjitoare”. O problemă pe care o aplicăm „mutatis-mutandi” şi foştilor membri de partid. Din cei 3.800.000 de cotizanţi P.C.R. nu cred că au fost mai mult de 2.000 de comunişti prin convingere!

La ieşirea din închisoare, uitasem să vorbesc!

Dacă n-aş fi fost optimist, n-aş fi putut să supravieţuiesc. În ultimii 8-9 ani de puşcărie, alimentaţia deţinutului era în mod premeditat stabilită în maniera exterminării. Ni se dădeau 4-500 de calorii pe zi. La arestarea mea, în 1947, aveam 112 kg (am fost campion universitar la haltere, la categoria grea), la ieşirea din puşcărie rămăsesem la 51 kg.
Aproape toată generaţia mai în vârstă s-a prăpădit în închisoare datorită acestui regim. Lipsa de alimente, lipsa unor elementare condiţii igienice, deseori fără medic şi fără nici un medicament, lipsa de căldură (am petrecut opt ierni izolat, fără pic de căldură!) au fost tot elemente de exterminare. Vreme de opt ani de zile n-am putut scoate nici un cuvânt, iar la ieşirea din închisoare, uitasem să vorbesc!

MĂRTURIE – ION DIACONESCU

Penitenciarul Râmnicu Sărat – loc de exterminare a elitei P.N.Ţ.

În noiembrie 1999, fostul preşedinte al PNŢ-CD, Ion Diaconescu, însoţit de surorile Coposu şi de dl. Camenco-Petrovici au dezvelit la Râmnicu Sărat monumentul „Corneliu Coposu“. Cu această ocazie, Ion Diaconescu, care a stat închis timp de cinci ani şi jumătate în celebrul penitenciar al „izolării totale“, a făcut o plimbare prin fostul loc de detenţie al elitei PNT.În timp ce vizita celulele în care a fost izolat în cei cinci ani şi jumătate, trei la număr, am reuşit să aflăm câteva din secretele celui mai temut loc de detenţie politică din România.

Grupul Maniu, de la Sighet la Râmnicu Sărat

Până în 1955, închisoarea politică de la Râmnicu Sărat, modestă în raport cu marile puşcării ale ţării, fusese rezervată deţinuţilor legionari. Începând din acest an au fost aduşi de la Sighet supravieţuitorii din conducerea PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache. Iuliu Maniu murise deja în 1953, la Sighet.
În 1957, am sosit şi noi la Râmnicu Sărat, un lot de circa 10 deţinuţi, în frunte cu Corneliu Coposu, precum şi cu miniştrii antonescieni. În cinci ani şi jumătate, cât am stat aici, nu am văzut, în afară de cei câţiva gardieni, nici o figură de deţinut. Cu mari riscuri am văzut de câteva ori prin crăpături figuri de om. Ferestrele erau foarte sus şi cu obloane perfecte. Ca să mă uit prin crăpătura oblonului trebuia să fac eforturi disperate şi să risc 10 zile de izolare totală. Regimul din această închisoare era într-adevăr de exterminare. Izolare totală şi permanentă, gardieni încălţaţi în pâslari care ne urmăreau tot timpul prin vizetă şi care te pedepseau pentru cea mai mică încălcare a regulamentului. Vreo trei ani şi jumătate am stat în celula a treia. Am fost mutat în celula a cincea, unde am stat vreo jumătate de an, după care m-au mutat la etaj. Norocul a ţinut cu mine. În primii ani am stat între Corneliu Coposu şi Ilie Lazăr, ambii buni cunoscători ai limbajului Morse, în prima celulă stătea inginerul Puiu. Convieţuirea în patru celule diferite nu ne-a împiedicat să formăm o familie.

– Care erau pedepsele pentru încălcarea regulamentului închisorii?
– Era izolare totală, ca şi cum asta nu era izolare. Nu-ţi scotea patul afară pentru că nu era cazul. Îţi lua numai salteaua de paie şi rămâneai doar pe grătarul de fier. În plus, îţi reducea raţia de mâncare. O zi îţi dădea doar ciorbă, o zi doar mămăligă, un fel de turtoi. Dacă persistai în greşeală, începeau cu bătaia. Asta însemna 10-15 zile. În cei cinci ani şi jumătate, am fost pedepsit de vreo zece ori.

De la Morse clasic…

În primele zile ale detenţiei la Râmnicu Sărat, cu ochii ţintă la vizetă, am început să ciocănesc cu prudenţă în peretele din dreapta mea. Am sărit în sus de bucurie când am văzut că mi se răspunde. Era Corneliu Coposu şi, alături de el, inginerul Puiu. Am ciocănit şi în stânga mea. După peripeţii care au durat câteva zile, am ajuns să ne înţelegem. Ilie Lazăr, prietenul meu din tinereţe, folosea un Morse mai special. Toţi patru am reuşit să comunicăm vreme de câteva luni.
Aşa am aflat de prezenţa lui Mihalache, la etaj, deasupra lui Puiu şi a lui Victor Pogoneanu, tot la etaj. în grupul nostru de colaboratori, au mai intrat Ovidiu Borcea şi preotul Balica.

… la Morse tuşit

Noi, cei patru din latura sudică, am reuşit să spargem acest regim de teroare realizat prin izolare. Într-o zi, unul din jandarmi ne-a văzut ciocănind în pereţi. Beneficiind de pâslarii care le amortizau zgomotele, au reuşit să ne prindă asupra faptei.
Ne-am înţeles să ne schimbăm metoda. Cea mai bună ocazie se ivea la plimbarea din curtea interioară, când eram supravegheaţi doar de soldaţii din vârful prepeleacului. La început s-a încercat mersul pe treptele de la ieşire în ritm de Morse, apoi am descoperit că mult mai sigur era Morsele tuşit. Metoda a dat rezultate excepţionale. Nu tuşeai în celulă, unde erai urmărit, ci când ieşeai la aer afară. Tuşeai în ritm de Morse pe sub geamul celulelor. Cei care înregistrau nu răspundeau din celulă, ci când le venea rândul la plimbare.
Dar în această iniţiativă nu s-au angajat decât câţiva. Noi eram tineri pe atunci. Din nefericire, doar 10-15 am putut ţine legătura prin Morse. Cei care nu au reuşit să comunice, cum a fost cazul prietenului meu Adamescu, s-au scrântit. Sistemul a funcţionat până în 1962, când gardienii s-au prins. Ovidiu Borcea aflase că suntem urmăriţi şi a tuşit în limba franceză: „Atenţie, suntem supravegheaţi!“. L-au dus la anchetă, l-au bătut, dar nu şi-au dat seama, pentru că ei nu ştiau franceză.

Moartea lui Mihalache

Ion Mihalache stătea în prima celulă, deasupra lui Puiu, la etaj. Era un mijloc „legal“ de a nu fi scos la plimbare. Începând din 1959, Ion Mihalache a refuzat să se mai scoale din pat la ora 5 dimineaţa şi a declarat „război“ administraţiei. Unui om bolnav, la 80 de ani, îi era imposibil să stea 15 ore pe scăunel, cu faţa la vizetă. A preferat să moară. Am auzit strigătele lui de durere până în ziua când am plecat, în 1962, de la Râmnicu Sărat. Calvarul lui a mai durat câteva luni. Pe 5 februarie 1963, a murit ca un câine şi a fost îngropat gol în cimitirul oraşului. Cu toate că avea părul alb, gardienii nu s-au sfiit să-1 bată, în grup.

Jenică Arnăutu, în greva foamei

Unul din puţinii norocoşi, care au părăsit mai devreme puşcăria, a fost profesorul Ion Petrovici. După cum am aflat ulterior, Petru Groza, pe patul de moarte, l-a chemat pe Gheorghiu-Dej şi l-a rugat să-i îndeplinească câteva dorinţe. Una dintre ele a fost să fie îngropat creştineşte, alta să elibereze zece prieteni: filosoful Ion Petrovici şi fostul ministru ţărănist Aurel Dobrescu au fost printre ei.
Victor Pogoneanu a murit tragic. Avea un fel de paralizie. Îl ţineau la etaj ca să nu-1 poată scoate la aer niciodată. Odată l-au scos cu forţa. L-au luat de picioare doi gardieni şi l-au dus târâş pe scări, cu capul pocănind din scară în scară. De aici i s-a trasmoartea.
De un sfârşit tragic a avut parte prietenul meu Jenică Arnăutu, fratele doamnei Iacob aici de faţă, în greva foamei. L-am rugat de mai multe ori prin Morse să înceteze. Era sinucidere curată. Directorul închisorii, Vişinescu, a venit şi l-a obligat să renunţe. După câteva zile, cu un tub, ţinut de doi gardieni, i-au turnat pe gât gălbenuşuri de ou. Era vorba de o prelungire a agoniei. În scurt timp s-a sfârşit şi a avut parte de o groapă comună în ace-laşi sinistru cimitir unde te duceau după miezul nopţii şi te aruncau dezbrăcat în groapă.

Întâlnirea cu Alexandru Vişinescu

– Domnule Ion Diaconescu, aţi avut posibilitatea să vă întâlniţi cu foştii torţionari?
– Foarte repede. Pe fostul director Vişinescu lam reîntâlnit în Bucureşti în 1964. Intram într-un oficiu telefonic din Piaţa Kogălniceanu. Figura îmi părea cunoscută. Era se pare pe liber. „Cine dracu este ăsta, că parcă-l cunosc?” Când am vrut să ies, mi-a zis să mă duc la el la masă şi a început să-mi vorbească. „Vai de mine, dle Diaconescu, dumneata, care ai avut un singur comandant la Râmnicu Sărat, nu mă mai ţii minte şi eu care am avut sub comanda mea atâţia deţinuţi…“
Am mers cu el vreo sută de metri pe bulevard. „Aşa au fost vremurile, dle. Diaconescu!“
„Vremurile le-au făcut oamenii! Nu erau ele de la Dumnezeu!“. Încerca să dreagă busuiocul. Am continuat drumul cu el ca să aflu de moartea lui Ion Mihalache. Mi-a zis că nu ştie nimic, dar că trăia când s-a închis închisoarea, în martie 1963. Minţea cu neruşinare. Ion Mihalache murise cu o lună înainte…

Închisoarea a fost desfiinţată în aprilie 1963, la o lună după moartea liderului PNŢCD Ion Mihalache.După comiterea acesui experiment oribil, închisoarea comunistă a rămas vie, zeci de ani în memoria celor care au supravieţuit terorii regimului totalitar. Prin hotărâre de Guvern, fosta închisoare de la Râmnicu Sărat a fost trecută în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care apoi a organizat-o ca Muzeu memorial al victimelor comunismului.

VEZI MAI JOS VIDEO cu atitudinea lui Corneliu Coposu faţă de foştii torţionari dar şi reacţia nervoasă a lui Alexandru Vişinescu

 

Informaţiile publicate pe site-ul stiridebuzau.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 150 de caractere, cu citarea sursei.