Centenarul nașterii unui mare rapsod. Petrică Popescu, fluierașul cu degete de aur

Cine să-l uite, dintre cei care l-au cunoscut, pe Petrică Popescu, fluieraşul fără pereche? S-a născut în satul Zaharesti( 29 iunie 1916), in apropierea oraşului Pătârlagele, dar el a trăit în tot Ţinutul Buzăului. Era legat sufleteşte de localităţile prin care a trecut şi a cântat. Şi nu prea au fost sate prin care să nu fi umblat, împreună cu fluierul său fermecat…. Iar lumea l-a îndrăgit si l-a iubit. De la poalele Penteleului, pe firul apei, până către câmpie, apoi către dealurile Istriţei, ori pe Valea Râmnicului, până sus, la Bisoca….Fiindcă Petrică Popescu a rămas mereu al Buzăului, fidel satului natal, refuzând să se înregimenteze sub bagheta vreunuia dintre ansamblurile folclorice mari din ţară care i-au solicitat angajarea…

A preferat să rămână liber, să cânte doar când avea plăcere, sau când credea că trebuie să cânte…Repertoriul şi l-a ales şi făurit singur, el însuşi fiind un plăsmuitor al geniului popular… Spre meritul său, a răspuns întotdeauna prezent forurilor culturale de la nivelul judeţului, în organizarea cărora, de-a lungul timpului, a efectuat numeroase turnee în ţară, dar şi în străinătate: Franţa, Elveţia, Germania, Ungaria,Cehoslovacia etc.

… Au trecut, incredibil de repede, 31 de ani de când s-a stins din viaţă şi 100 de la naşterea sa!… Mai sunt mulţi dintre cei care l-au cunoscut. Pentru ei şi pentru cei care doar au auzit de magia acestui artist fabulos, încercăm evocarea strălucitului său talent…

L-am cunoscut îndeaproape prin anii 70 şi până şi-a dat obştescul sfârșit (26 septembrie 1985). Intâlnirea cu un astfel de personaj miraculos era un eveniment în sine! Căci însemna să vezi îndeaproape un om fascinant, foarte viu , al cărui chip exprima, în cel mai înalt grad, bucuria de a trăi, veselia si mulţumirea că există pe acest pământ. Ca dimineţile de vară cu vegetaţie stropită de rouă şi pulsând de sănătate, dar şi cu mii de păsări felurite, scoţând triluri măiestre în dumbrăvi înmiresmate.…

Fluierul lui Petrică Popescu îşi înălţa mereu cântul fermecător, ieşind în evidenţă de fiecare dată, indiferent de decorul în care era produs, îndreptându-se, apoi, către inimile oamenilor. Era sunetul vrăjit…uneori lent, ca o apă şerpuind printre pietre de smarald, alteori ca o vijelie debordantă, trepidând de ritmul impetuos , pulsând de încredere şi optimism, încât a uimit lumea prin care a trecut…. Cam în maniera în care l-a surprins, cu flerul său, inegalabila regină a cântecului românesc, Maria Tănase, la puţin timp după debutul la radio al interpretului buzoian: ‘’Eşti mărunţel (aluzie la statura lui – n.n.), măi taică, dar ţi-e cântecul ca argintul viu, de nu-ti vine a crede că se poate înălţa atât!”

… Nu se știe prin ce împrejurări misterioase ajunsese Petrică Popescu, dintr-un sătuc de munte, copil de trupă la Fanfara Regimentului Regal de Gardă Bucureşti!…Probabil, l-au răpit Sânzienele, lunatecele sale(24 iunie-n.n.) şi l-au ascuns printre alămurile fanfarei, hărăzindu-I să înveţe muzică si făcându-l coleg de cameră cu viitorul muzicolog şi compozitor, Temistocle Popa! Acolo, i s-a recomandat să înveţe clarinetul, dar copilul de atunci nu s-a despărţit de fluierul său adus de-acasă, doinind cu el dorul după satul natal…A învăţat şi clarinetul, dar a rămas credincios fluierului care-i alinase sufletul în momente grele…

Acum, când ne reamintim de Petrică Popescu, parcă şi munții şi dealurile şi văile şi câmpia cântă prin fluierul său fermecat! Cel confecționat de el însuşi, din paltin şi legat cu sârmă, devenit celebru…

În ultima duminică din luna mai , a fiecărui an, il revedeam la serbarea folclorică „Pe urme de baladă”, de cinstire a haiducului Gheorghilas, din decorul mirific de la Gura-Teghii, unde, în acompaniamentul ansamblului „Plaiurile Mioriţe”din Buzău, era ovaţionat minute in şir. La fel se intâmpla la “Festivalul Slănicului’’ de la Mânzalesti, ori la cel de la Plaiul Nucului(Lopătari), sau de la Bisoca(Lacuri)… Avea o mare viteză de execuţie. Era un virtuoz. Parcă ascundea fluierul! Cânta cu ambele mâini, normal, dar, deodată , mâna stângă era băgată pe sub fluier, folosind degetele invers, ori cânta doar cu o mână, sau cu două fluiere concomitent, în timp ce dansa, fără să altereze melodia! Permanent, se ţinea de şotii, sau făcea fel de fel de giumbuşlucuri… precum un copil, dar prestaţiile artistice erau de cel mai înalt nivel! Cum s-a întâmplat în Elveţia, la Romont şi la Friebourg, când, după spectacolele de succes susţinnute de Ansamblul „Plaiurile mioriţei” din Buzău, cotidianul „La Liberte”, în numărul său din 27 mai 1975, consemna despre Petrică Popescu: „S-a născut cu degete de aur. Este un mare virtuoz al fluierului. Interpretează cu o uşurinţă deconcertantă şi alte genuri de muzică – uluitor, ne-a cântat şi din Strauss! A fost un regal al interpretului român”…

Vasile Dinu, profesor la Conservatorul din Bucureşti, îl invita să ilustreze la fluier partea practică în cadrul orelor de folclor muzical. La un concurs naţional de cântece şi jocuri populare româneşti, din 13 decembrie 1938, juriul, prezidat de reputatul muzicolog, folclorist şi compozitor, Constantin Brăiloiu(1893-1958), i-a acordat premiul I, secţiunea instrumente populare. I-au fost imprimate peste 50 de cântece la radio – între care şi” Ciocârlia “- si a realizat un disc cu melodii interpretate la fluier, parte din ele compuse de el. Începând cu 1951, câștigă opt ani la rând premiul I la concursul artiştilor amatori pe ţară. In 1953, obţine cea mai mare distincţie la cel de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, desfăşurat la Bucureşti. A fost distins cu Diploma Festivalului de folclor al ţărilor balcanice şi din zona Mării Adriatice, organizat la Bucureşti în 1962. Era invitat la recepţii de rang guvernamental, unde a cunoscut şi a evoluat alături de mari interpreţi, precum: Fănică Luca, Grigoraş Dinicu, Maria Tănase, Ioana Radu, Ileana Constantinescu, Alexandru Grozuţă etc. Dacă mai adăugăm că a fost creatorul unei şcoli de fluieraşi (printre elevi, reputatul Constantin Văduva) şi că a obţinut premiul I la toate ediţiile Festivalului Naţional “Cântarea României”, organizate până în 1985, avem cât de cât imaginea de ansamblu a celui ce a fost supranumit, nu o dată, interpretul fermecat, cu degete de aur… Nu putem încheia capitolul realizări, fără să amintim că artistul de excepţie a lăsat pe lume doi feciori grozavi, de care era mândru – Dănuţ şi Toniţă – iar ei, la rândul lor , i-au moştenit talentul şi îi cinstesc memoria, fiecare în felul său!

Indiscutabil, Petrică Popescu – nea Petrică, aşa cum i se spunea – a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un mare interpret instrumentist (fluier şi caval) al cântecului popular românesc. Poate cel mai mare al timpului său din România, cum erau de părere cei mai mulţi specialişti. Fără îndoială, alături de Benone Sinulescu a fost cel mai strălucit ambasador al cântecului popular buzoian…. Locul său de suflet era Valea Buzăului, unde parcă şi căprioarele se iveau din lăstărişuri să-i asculte cântecul, iar .coviltire albastre, depănându-se pe şoseaua şerpuitoare, de o parte sau alta, rămâneau încremenite, în dreptul scenei în aer liber de la Hanul Ciuta, pentru ca oamenii simpli de sub acoperişuri să-l admire pe marele interpret, în fapt un exponent al lor…

Sursa: puterea.ro

Comentarii

comentarii

Fii Reporter
DISTRIBUIȚI